Istoric

Biserica 

Biserica Sf. Ioan din Vaslui – reper important al oraşului reşedinţă de judeţ

Biserica domnească „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, aflată aproape de  centrul oraşului Vaslui, este o ctitorie a marelui  Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504), ridicată în anul 1490. Biserica a fost zidită în incinta Curţii Domneşti din Vaslui, îndeplinind rolul de paraclis al acesteia. Ea a fost construită pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, datând din secolul al XIV-lea. Pisania originală, scrisă în în limba slavonă, descoperită în 1882, pe peretele vestic al bisericii, relatează: „Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, a zidit acest hram cu numele Tăierii cinstitului cap al Sfântului şi slăvitului prooroc, înainte mergător şi botezător, Ioan. S-a început în anul 6998, luna aprilie, 27, şi s-a săvârşit în acelaşi an, septembrie 20”. Aşadar, potrivit pisaniei, biserica a fost construită în câteva luni.  Sunt şi istorici precum Grigore Ureche care în Letopiseţul Ţării Moldovei  relatează despre lupta  cu turcii de la Vaslui din 1475 şi el  crede că biserica s-a zidit chiar în acel an. Însă, pisania amintită mai sus,  menţionează anul 1490 şi probabil marele cronicar  nu a văzut pisania, iar  anii 1474-1490, a fost o perioadă agitată, de lupte cu turcii şi alte  evenimente care l-au împedicat să zidească acest lăcaş de cult, ipoteză susţinută şi de  renumitul profesor de istorie de la Liceul de băieţi, “Mihail Kogălniceanu”, din Vaslui, Octav Mărculescu, într-o lucrare dedicată renumitului monument istoric[1].  De aceeaşi părere este  şi istoricul Petre Constantinescu-Iaşi care  susţine că  Biserica Sf. Ioan din Vaslui  a fost  ridicată în 1490 şi  este cea  mai veche din  grupul bisericilor orăşeneşti din această  perioadă.[2] Acelaşi an este susţinut şi de istoricul Constantin C. Giurescu în renumita sinteză a Istoriei Românilor, biserica amind  de vestita biruinţă  a moldovenilor asupra lui Soliman Hadâmbul.[3] Sunt şi  istorici care susţin anul de construcţie, 1475, ca  Grigore Ureche şi profesorul universitar de la   Facultatea de Istorie a Universităţii “ Al. I. Cuza” din Iaşi, Ilie Minea [4].

Din Curtea Domnească de la Vaslui s-a mai păstrat în timp doar biserica.
Ea a rămas în starea în care a lăsat-o Sfântul Voievod Ştefan cel Mare până în anul 1650, când a văzut-o arhidiaconul Paul de Alep, aflat într-o călătorie prin Moldova împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei. Paul de Alep relata că „În Vaslui se află palatele, băile, locurile de plimbare, precum  marea şi superba biserică, cu o cupolă zveltă şi foarte înaltă. Jur împrejurul bisericii sunt bolţi şi arcuri care sunt pictate şi icoane ale tuturor sfinţilor. Peste tot, biserica este plină de picturi; arhitectura este foarte frumoasă; în mijlocul interior al cupolei sau în baldachin este o mare strană unde este tronul Domnului.”[5] Din descrierea lui Paul de Alep reiese că Biserica domnească din Vaslui era un monument însemnat prin pictura şi arhitectura ei. Dar Palatul şi Curţile Domneşti  nu erau în bună stare pe vremea lu Vasile Lupu şi a  lui Dimitrie Cantemir.

 

Biserica deteriorată de-a lungul vremii, a fost refăcută, în 1820, de către Maria Cantacuzino, văduva logofătului Costache Ghica, proprietar al moşiei Vaslui. Biserica a fost rezidită, păstrându-se planul iniţial, întocmit în vremea Sfântului Ştefan cel Mare, la care se adaugă  un pridvor şi o clopotniţă deasupra pridvorului, acoperind faţada bisericii[6]. Istoricul de artă Gh. Balş[7], consideră că logofeteasa Maria Costache  Ghica a “zidit-o din nou”, dar profesorul Octav Mărculescu susţine că a fost o  “ mare reparaţie, care nu a  fost  durabilă”[8]. Cu prilejul acestei reparaţii dispar vechile podoabe care o decorau şi fermecau pe vizitatori. În 1865, Epitropia cerea Primăriei să acopere biserica, deoarece acoperişul era stricat şi  ploua înauntru.  După  cutremurul din 10 februarie 1866, zidurile şi bolta bisericii se  crapă  şi după noi demersuri, abia în martie 1889 încep  lucrările de refacere, care durează până în 1890. La noua reparaţie se reconstruiesc bolţile interne, turnul-clopotniţă, acoperişul şi cafasul. Se tencuieşte  şi se înlocuiesc duşumelele cu mozaic. Dar  acoperişul  a fost prost lucrat, fiindcă  numai după un an, în 1891, plângerile epitropiei  reîncep, iar ploile afectează  din nou biserica şi turnul clopotniţă. În anul 1908 a fost restaurat turnul-clopotniţă, acoperişul şi cafasul. În cele din urmă, a fost îndepărtată tencuiala exterioară, ieşind la iveală cărămizile originale şi discurile smălţuite[9].  Peste zece ani crăpăturile în zidărie reapar, impunându-se o reparaţie de calitate. În urma intervenţiilor preotului paroh-econom, Ioan A. Grigoriu la Ministerul Cultelor şi la Comisiunea Monumentelor Istorice  se hotărăşte restaurarea bisericii considerată monument istoric. De menţionat este faptul că acest vrednic preot a fost şi directorul Gimnaziului  de băieţi “Mihail Kogălnieanu” din Vaslui, în anii 1903-1904 şi 1910-1911.[10] Lucrările de restaurare încep în anul 1924 şi se finalizează în 1930. În acea perioadă se dărâmă turla de la clopotniţă. Între dărâmături, se descoperă pietre cioplite care constituiau chenarul uşii de la intrare şi al ferestrelor mari de la  naos şi pronaos. Aceste fragmente permit reconstruirea formei uşii de la intrare  în biserică şi a ferestrelor pronaosului care sunt în stil gotic, aşa cum erau ctitoriile lui Ştefan cel Mare.  În  anul 1894 se realizează pictura în tehnica uleiului de către Ggrigore Ioanid, ucenic al pictorului Gheorghe Tătărescu  şi se completează  mobilierul. Se înzestrează biserica cu odăjdii, odoare şi cărţi de cult. Turnul care servea clopotniţa  nu se mai construieşte, iar mozaicul  deteriorat s-a înlocuit cu dale roşii de piatră. Cu prilejul acestor reparaţii s-au descoperit şi trei morminte, fără  a stabili cu precizie identitatea celor dezgropaţi.[11]Referitor  la strădania  depusă de Părintele Paroh Econom  Ioan A. Grigoriu stă mărturie inscripţia  de pe peretele din stânga. Pe placa de marmură erau scrise următoarele cuvinte cu litere de aur: “Această Sf. Biserică s-a restaurat sub supravegherea Comisiei  Monumentelor Istorice, prin străduinţa şi  îngrijirea preotului paroh econom, A. Grigoriu, ajutat de un comitet cu mijloace date de Minister  şi parte adunate de popor. S-a redeschis  şi sfinţit la 7 ianuarie 1930 de P.S. Episcop, Iacov al Huşilor”[12]  Cutremurul din 10 noiembrie  1940 produce câteva crăpături în tencuială, deteriorând pictura bolţilor şi cea de deasupra cafasului. În vara anului 1942, prin zelul preotului protoiereu, Paul Potorac se repară  din nou lăcaşul de cult[13]

Biserica în starea de acum  este zidită în formă de cruce latină,  în plan treflat cu trei compartimente: altar, naos şi pronaos. Ea a are 21 de metri  lungime şi  8 m lăţime. Altarul este semicicular, având 4 m lăţime şi 4 lungime.

Pictura Bisericii “ Sf. Ioan” Vaslui

Informaţiile călătorilor străini asupra Bisericii ”Sfântul Ioan” din Vaslui  consemnează ştirea foarte importantă privind existenţa picturii interioare şi exterioare. Aceste informaţii au fost confirmate  de descoperirile arheologice  efectuate acum 30 de ani la Curţile Domneşti sub egida Muzeului Judeţean Vaslui  din imediata apropiere  a lăcaşului de cult din perioada ştefaniană.[14] În urma  descoperirilor au ieşit  la iveală numeroase fragmente de  pictură murală lucrată în tehnica  fresco, specifică epocii lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, emiţându-se ipoteza că  toate ar  putea  proveni  de la  Biserica  Sf. Ioan Botezătorul, mai ales că fuseseră  îngropate cu mare grijă în preajma lăcaşului de cult.

În sprijinul   ipotezei de mai sus, pe lângă informaţiile călătorilor străini  vin şi unele elemente  de fragmente din timpul descoperirilor   cu inscripţii slavone care reproduceau cuvântul de sfânt, indiciu esenţial care ne arată  că  pictura murală provine dintr-un lăcaş de cult ortodox. Prezenţa acestor fragmente de frescă sunt  din punct de vedere cronologic  ulterioare construcţiei bisericii, datând din prima jumătate a secolului al XVI-lea.[15]

Arhiereul Irineu Crăciunaş în 1970, bazându-se  pe faptul că în secolul al XVII-lea, călătorii străini polonezi şi  diaconul cărturar Paul de Alep, menţionau în detaliu existenţa picturii interioare şi exterioare la Biserica Sf. Ioan, era convins că “ Biserica zidită de Ştefan cel Mare a fost pictată în interior în vremea ctitorului său, iar mai târziu şi în exterior, probabil, în timpul lui Petru Rareş[16]. În acest context  apare edificator opinia savantului francez P. Henry  în 1930 care afirma că meşterii  din secolul al-XVI-lea rămâneau  în general credincioşi normelor fixate din timpul lui Ştefan cel Mare  şi ştiau  să reîmprospăteze originalitatea artei moldoveneşti în pictura interioară şi mai ales în pictura exterioară care apare în această perioadă.

Prezenţa printre fragmentele descoperite a unui grafit în limba română cu litere chirilice a cuvântului Cuveoasa, probabil Paraschiva sau Ecaterina, permite cercetătorilor să considere că fresca respectivă exista pe timpul lui Vasile Lupu şi chiar mai târziu, după cum o dovedesc informaţiile din relatările  unor călători străini în Ţările Române. În 1636  o solie către Poartă otomană  poposea la Vaslui  şi găsea aici o “biserică de zid foarte frumoasă, zugrăvită atât pe  dinafară, cât şi pe dinauntru”[17]. Această pictură murală, deosebit de importantă, confirmă informaţiile izvoarelor scrise din secolul al XVII-lea şi reprezintă  zestrea  de 500 de ani a Bisericii Sf. Ioan Botezătorul din Vaslui, care imediat  după Voroneţ a fost   în mod clar, preocuparea artistică de bază a constructorilor din Moldova lui Ştefan cel Mare.

Biserica Sf. Ioan din Vaslui a fost repictată  în 1890 de un elev al lui  Gh. Tătărescu, Grigore Ioanid, rămânând tributar magistrului său. Sunt prezente compoziţii  care amintesc de  perioada  Renaşterii târzii şi a barocului european.  Pictorul a realizat noua pictură într-o atmosferă de apoteoză în tehnica uleiului  pe un suport de gled preparat anume, stilul aparţinând şcolii de pictură neoclasice româneşti, fondat de Gh. Tătărescu.[18]  De la intrarea în pronaos, ceea ce atrage privirea sunt  cele două portrete  ale lui Ştefan cel Mare şi Bogdan Voievod, fiul său, consideraţi, conform inscripţiei pusă de Maria  Canatcuzino în 1820, drept ctitorii vechii biserici, restaurată de inimoasa  logofăteasă. Ambele panouri au fost lucrate  în imitaţie de mozaic. Pe bolta pronaosului  se află chipul luminos al proorocului Ioan Botezătorul, plutind pe norii azurii, îndemnând popoarele : «  Pocăiţi-vă că s-a  apropiat  împărăţia cerurilor ».    Tot în pronaos se află Iisus Pantocratorul, înconjurat  de cei patru evanghelişti. Pe peretele dinspre nord al naosului se află icoana ce reprezintă pe Iisus Hristos predicând popoarelor, iar pe peretele sudic se află icoana «  Pogorârea Domnului Iisus Hristos de pe cruce », de un dramatism copleşitor. Pe absida laterală dinspre nord  de naos este pictată într-o apoteoză cerească  Învierea Domnului ,  iar mai jos venirea Mironosiţelor la Mormântul Mântuitorului. Pe absida laterală dinspre sud este  redată «  Înălţarea Domnului  Iisus Hristos », iar pe pereţii  laterali  chipurile sfinţilor mucenici Gheorghe şi Eustaţie.  De asemenea, în registrele superioare ale nişelor naosului din zonele absidelor laterale sunt pictate icoanele » Duminica orbului » şi «  Intrarea  în Ierusalim ». Tot în naos, în faţa iconostasului, sunt pictate două icoane ale Sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pe pereţii de sud şi nord. Altarul se aseamănă cu cel al catedralei Mitropoliei din Iaşi, pictorul G. Ioanid  inspirându-se din  arta  profesorului său, Gh. Tătărescu[19] . Aici tronează Fecioara Maria cu pruncul în braţe, înconjurată de  cete îngereşti şi străjuită  de Tatăl ceresc. Pe peretele  circular al absidei altarului sunt pictaţi sfinţii Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur, precum şi sfântul mucenic arhidiacon Ştefan. Catapeteasma este realizată în stil baroc, poleită şi argintată în anii 1874 şi 1894, pe cheltuiala Prea Sfinţitului Silvestru Bălănescu, Episcopul Huşilor[20]. Este  împodobită cu diverse  sculpturi şi cuprinde 40 de icoane  pictate în ulei  dispuse în patru registre. Este  de semnalat  că în cursul lucrărilor de restaurare ale bisericii  această pictură a fost reparată şi spălată în anii 1922-1925 sub suprvegherea  Comisiei Monumentelor Istorice. În anul 1942, s-au tencuit crăpăturile produse de cutremurul din 1940, pictura fiind  reparată  în mare parte, iar în anul 1961 s-a procedat la spălarea picturii. Cutremurul din  martie 1977 a produs degradări la bolţi, reclamând urgente reparaţii  şi de conservare a picturii existente efectuate în anii 1983-1985  sub îndrumarea Tatianei Pogonat, restaurator autorizat, ajutată  de Romeo Potoracă, reuşindu-se în cele din urmă să se redea  aspectul iniţial al picturii din 1894 realizată de G. Ioanid.

În afara picturii murale se evidenţiază şi vitraliile ferestrelor. În pronaos,  în a doua fereastră  de pe latura nordică  este  înfăţişată  Maica Domnului, iar  pe fereastra  de pe latura de sud  este prezentat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Vitraliile  ferestrelor de pe absidele laterale ale naosului înfăţişează Sfântul Potir cu o cruce la mijloc.

Acoperişul  tip şarpantă este din ţiglă roşie, iniţial a fost din şindrilă  şi de sub cornişă pornesc  două şiruri  perfect simetrice de discuri  smălţiute  multicolore aduse din Bucovina. Discurile reprezintă lei,  animale fantastice  înaripate cu un cap de om sau stema Moldovei. Ambele şiruri de discuri smălţuite  sunt separate  de un rând de ocniţe  mici  şi  simetrice,  făcute din cărămidă presată. Biserica  e construită în stil ştefanian cu  influenţe bizantine ( planul treflat, cu abside laterale şi bolţi semicirculare) şi gotice ( aspectul zvelt, contraforturi, ancadramente cu deschideri în arc frânt şi forma ogivală la ferestre). Prin arhitectură, Biserica Domnească  Sf. Ioan se aseamănă mult cu biserica Sf. Nicolae din Dorohoi  şi mai puţin puţin cu biserica Sf. Nicolae din Iaşi[21].

 

Planimetria şi aspectul exterior ne oferă imaginea unei biserici din epoca lui Ştefan cel Mare, dar  spaţiul interior aparţine secolului XIX, în stil neoclasic. Sistemul de boltire, sprijinit pe arcuri şi stâlpi, este alcătuit  dintr-o boltă semicilindrică aşezată pe pronaos şi cafas, cu penetraţii pe naos, cu semicalote pe altar şi absidele laterale. Proscomidiarul şi diaconiconul sunt adâncite în zidărie, sub formă de nişe[22]. În anii celui de-al doilea război mondial în curtea Bisericii Sf. Ioan s-a aflat statuia lui Ştefan cel Mare cu crucea în mână de la Chişinău pentru a fi ferită de furia bolşevică.

Datorită vicisitudinilor vremii în anul 2000,biserica ,dar şi împrejurimile ei se aflau într-o avansată stare de degradare necesitând intervenţii urgente. În perioada 2011- 2015 Biserica a intrat într-un amplu proces de renovare şi anume: a fost schimbat acoperişul total , s-au executat lucrări de consolidare a biserici cu centuri de beton,consolidarea şi izolarea  bolţilor aflate în pericol de prăbuşire şi lucrări de renovare a faţadelor. În interior a fost decapată biserica până la cărămidă,executate lucrări de consolidare a pereţilor prin injectare în masă şi pregătiţi pentru pictură nouă în tehnica fresco. Au fost înlocuite instalaţiile electrice,cele de încălzire-climatizare şi adăugate instalaţii de paratrăsnet,securitate, securitate la incendiu şi sonorizare. De asemenea mobilierul foarte degradat a fost reînnoit cu strane într-un stil domnesc,având în vedere că biserica este biserică de Curte Domnească, concepute şi executate  de Ing. Ciobanu Timotei, din Bacău, un om de mare talent şi totodată mare caracter.

La numai 100 de ani, pictura executată de Grigore Ioanid în tehnica uleiului se afla într-o stare avansată de degradare în sensul că 90% era exfoliată,iar stratul suport se măcina . În această situaţie era imposibilă  o restaurare şi de aceea  s-a recurs la decaparea picturii, cu păstrarea tablourilor votive ale domnitorilor Ştefan şi Bogdan , a icoanei Cina cea de Taină din cafas şi a icoanelor Sfinţilor Ioachim şi Ana din stânga –dreapta catapetesmei. O altă parte a picturii de aproximativ 30 de metri pătraţi a fost extrasă,consolidată,restaurată şi expusă în  muzeul Bisericii Sfântul Ioan. Astfel că, biserica revine la pictura în tehnica fresco,o pictură nouă executată de tânărul şi talentatul pictor Alexandru Săsărman din Cluj, in colaborare cu Victor Șeremet, pictori care reuşesc să îmbine cu mare succes vechiul cu noul în aşa fel încât trecerea să fie aproape nesesizabilă. Sunt executate picturi în culori calde,cu scene biblice gândite şi compuse  într-un stil aparte,cu grupe de sfinţi ierarhi, împăraţi,mucenici,cuvioşi şi cuvioase, cu sfinţi români din toate provinciile româneşti. O icoană cu totul specială realizată, este cea în care sunt reprezentaţi Sfinţii Martiri Brâncoveni,având în vedere faptul că pictura  bisericii  a fost finalizată în anul 2014, tocmai Anul omagial închinat Sfinţilor Martiri Brâncoveni.

Imprejurimile bisericii

După anul 2007 Biserica Sfântul Ioan recapătă parte din suprafaţa de teren pe care altădată era construită Curtea Domnească din Vaslui şi la acest capitol este demn de toată consideraţia  Domnul Ing. Vasile Pavăl,primarul actual al  Municipiului,care a înţeles imediat importanţa proiectului ce se propunea de către parohie prin  Pr. Constantin Mogoş,parohul Bisericii Sfântul Ioan , anume acela al refacerii şi reântregirii  sitului ştefanian din care nu putea lipsi Curtea Domneaască. Intre 2011-2014 se  reconstruieşte una din casele ştefaniene ,se construieşte o clopotniţă nouă ,deorece biserica nu a mai avut o clopotniţă după ce, cea construită de Logofeteasa Cantacuzino, la intrarea în biserică, a fost demolată în urma deciziei” Comisiunii Monumentelor Istorice”,se reconstruieşte casa parohială,se reface Cimitirul Şubinilor.Ca împrejmuire,se reconstruiesc  250 de metri de zid din piatră şi se continuă împrejmuirea cu gard din fier forjat şi temelie de piatră naturală. Sunt executate lucrări de amenajare peisagistică şi peste 1500 de m.p.de platforme şi alei din piatră naturală din categorie gresie de Cliva,cu iluminat arhitectural şi sistem modern de irigaţie pentru întreţinerea gazonului şi a vegetaţiei înfiinţate.

 

 

In aceeaşi perioadă se restaurează obiectele de valoare aflate în patrimoniul bisericii cum ar fi:–icoane praznicale,argintărie ,epitafe ,cărţi de cult etc,obiecte care împodobesc muzeul parohial.

Lucrările la biserică şi la celelalte obiective au fost realizate prin intermediul unui proiect european denumit “Ansamblul monument istoric Biserica Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul” şi Situl Arheologic Zona Curţilor Domneşti  ”- Vaslui . Restaurare ,consolidare şi valorificare turistică “,iniţiat şi implementat de Parohia Sfântul Ioan II –Vaslui cu implicarea totală a vrednicului preot Constantin Mogoş,parohul Bisericii.

Primăria Vaslui ,condusă de Domnul Ing. Vasile Pavăl şi Consiliul Local a acceptat un   parteneriat cu Parohia Sfântul Ioan II –Vaslui prin intermediul căruia a sprijinit implementarea proiectului şi completarea lui cu anumite elemente care nu au fost prevăzute în Proiectul Thnic.

Prin lucrările realizate, între 2011-2014 la biserica Sfântul Ioan şi Curţile Domneşti-Vaslui se pun în valoare aceste splendide monumente istorice al civilizaţiei ştefaniene, devenind un simbol turistic al urbei în care trăim şi muncim.
___________________________________________________________________________

[1] Octav Mărculescu, Biserica Sfântul Ioan din Vaslui, 1946.
[2] P. Constantinescu-Iaşi, Evoluţia stilului moldovenesc,  Viaţa Românească, Iaşi,1927,p.36; Idem, Decoraţia bisericilor moldoveneşti,  Tipografia Eparhială „ Cartea Românească”, Chişinău, 1929, p.65.
[3] Const. C. Giurescu, Istoria Românilor,vol. II, partea I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1937, p.417.
[4] Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, în Cerecetări istorice, Iaşi ,1925, p.54.
[5] Mihai Ciobanu (coord.),Al. Andronic, Petru Necula, Cronica Vasluiului, Editura Publirom,,Iaşi, 1999, p.95.
[6] Octav Mărculescu, op.cit.p. 5.
[7] Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în Buletinul Comisiuniii Monumentelor Istorice, Anul XVII,, 1925, Cartea Românească, Buciureşti, p.330.
[8]. Octav Mărculescu, op.cit.p. 5.
[9] Ibidem
[10] Nicolae Ionescu, Marin Moronescu, Liceul Teoretic” Mihail Kogălniceanu” Vaslui ( 1890-2010), Editura PIM, 2011, Iaşi, p.34.
[11]  Octav Mărculescu, op.cit.p. 6..
[12] Ibidem, p. 6.
[13]  Vezi Istoricul Catedralei Sf. Ioaan, realizat de Sfinţia Sa şi pus  în ramă sub scara cafasului.
[14] Al. Andrronic,I. Bauman, Magda. Istrati, Ruxandra Maxim –Alaiba, Rica Popescu, Şantierul arheologic Vaslui. Principalele reultate ale săpăturilor din anii 1976-1977, în Acta Moldaviae Meridionalis,I, 1979, pp..113-115.
[15]  Ruxandra Maxim-Alaiba,Pictrura murală medievală  descoperită la Vaslui,în Acta Moldaviae Meridionalis, I, 1979, pp.275-282.
[16] Arhiereu Irineu Crăciunaş, Bisericile cu pictură exterioară din Moldova, II,  în  Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi,an XVI, nr.3-5, 1970, p.152.
[17]  Călători străini despre Ţările Române, vol.V, Bucureşti, 1973, p.117.
[18] Pr. Scarlat Porcescu,,Catedrala mitropolitană din Iaşi, în Monumente istorice bisericeşti din Mitroploia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, p.316.
[19] Pr. Scarlat Porcescu, op.cit.p.358.
[20] M. Ciobanu ( coord.), op.cit., p.118
[21] Octav Mărculescu, op.cit.p.9.
[22]  Maria Popa, Monumente istorice din judeţul Vaslui. Biserici şi mănăstiri din Eparhia Huşilor, Editura Kolos, Iaşi, 2008,p.13
___________________________________________________________________________

Cimitirul  Bisericii Sfântul Ioan şi rezervaţia Ghika-Şubin–Hoffmann din Vaslui

 

În jurul bisericii ştefaniene cu hramul „ Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, ctitorită în 1490 în amintirea bătăliei de la Podul Înalt a existat un cimitir până în anul 1925, păstrat în prezent doar în partea de est a curţii domneşti. Micul cimitir  are  câteva pietre funerare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, aparţinând foştilor proprietari şi moştenitori ai domeniului Ghica de la Vaslui. Cea mai mare parte a monumentelor funerare din apropierea  bisericii au fost strămutate la cimitirul „ Eternitatea” din partea de vest a oraşului, cu prilejul restaurării zonei  în anii 1925-1934.

Dintre  monumentele funerare rămase lângă biserică se detaşează cel din fontă al familiei  Ghica, în special al  lui Pavel şi Elena Şubin,  ultimii proprietari ai târgului Vaslui. Monumentul datează din anii  1854-1889 şi este  înscris în Lista monumentelor istorice din anul 2004. Din cimitirul medieval, în urma descoperirilor arheologice au ieşit la iveală numeroase monede descoperite în pământul răvăşit din cimitirul existent lângă biserică timp de 500 de ani. Amintim, în acest context, descoperirea  din 1976 a unei monede de aramă  din timpul lui Alexandru cel Bun, ceea ce a determinat pe cercetători să considere că au existat vestigii importante ale târgului încă din vremea marelui domnitor, când au circulat în Moldova  asemenea monede.[1] Din cimitirul medieval provine şi o piatră funerară cu o inscripţie în limba  slavonă, care după Gh. Ghibănescu se citeşte astfel: „ Postelnicul care a fost la Vaslui mai în  jos de iaz  şi a fost îngropat aici în anul 7023 ( de la facerea lumii, n.n., 1515-luna ianuarie)[2].

Aria cimitirului  din jurul bisericii, în urma cercetărilor din anii 1976-1980  era următoarea: limita de vest nu depăşea strada Ştefan cel Mare, iar limita de est  era până la zidul  care desparte rezervaţia istorică a Bisericii Sf. Ioan de stadionul sportiv municipal din Vaslui. Pe această suprafaţă  se află   şi rezervaţia necropolei Şubin. Pentru istoricul cimitirului şi al comunităţii religioase ortodoxe din oraş rămân foarte importante pietrele funerare  descoperite în anul 1980, în partea de sud a cimitirului[3]. Pe o piatră funerară  se află o inscripţie românească cu litere chirilice  săpată în piatră.   Semnul crucii este încadrat de o inscripţie prescurtată cu text grecesc  care se  traduce în  româneşte: Iisus Hristos învinge!  Textul funerar datează din 11 martie 1790  şi menţionează că aici „odihneşte pre robul tău Gheorghe Dascăl”[4]

Unele din pietrele de mormânt  au pe lângă textul funerar şi diferite ornamente vegetale şi florale foarte frumoase din care nu lipsesc soarele şi luna. Textele inscripţiilor  cu litere chirilice  reprezintă elemente  de limbă vorbită în secolele  XVIII-XIX din mediul rural şi urban, însoţite de pioşenia duhovnicească a credincioşilor.

În locul cimitirului parohiei Bisericii Sf. Ioan Botezătorul  dezafectat în anul 1925 a  mai rămas necropola rezervaţie a familiilor Ghica-Şubin-Hoffman. Mormântul principal  păstrează rămăşiţele pământeşti ale moştenitorilor domnitorului Ghica din  Vaslui sub forma unui  obelisc funerar din tuci turnat în stil neogotic,  specific   Moldovei în perioada regulamentară.  Pe obelisc  se află inscripţia:” Vecinic repoaos lui Pavel Şubin. Născut la 13 octombrie 1785 . Răposat  la 25 august 1854”. Este, desigur, mormântul fostului ofiţer  al  armatei ţariste care participase la războiul ruso-turc din anii 1828-1829, prieten al generalului  Pavel Kisseleff, guvernatorul Principatelor din acea vreme. După terminarea războiului, s-a  stabilit  în Moldova  şi s-a căsătorit cu Elena  Ghica, sora  domnitorului Grigore Ghica, ultimul voievod al Moldovei înainte de Unirea de la 1859. Pe acelaşi monument, pe o altă placă, se  poate citi: „Elena Şubin sora domnitorului Grigore Ghica decedată la 18 septembrie  1889 în  etate de 88 ani”[5]

În acelaşi perimetru sunt şi alte morminte  ale descendenţilor familiei Şubin. Pe soclul  de marmură al crucii de fier  de pe mormântul familiei Ghica-Şubin se află iniţialele M.H. Ele sunt  atribuite lui M. Hoffmann. Pe alt mormânt, o cruce de fier  ne arată  că acolo se odihneşte Elena Hoffmann, născută Şubin la 15 august 1831 şi decedată la 2 februarie 1890. Un alt mormânt cu o placă de marmură ne  dezvăluie faptul că rămăşiţele pământeşti  „ la 7 octombrie 1934 s-au reînhumat aici, spre veşnică odihnă- Olga Şubin, decedată la 13 august 1925 şi fiica ei,  Maria Aslan decedată în 1896”. Un alt mormânt  cu o placă de marmură este al Mariei Teodoru, născută Hoffmann la 5 septembrie 1866  şi moartă la 28 octombrie 1938 la Bucureşti”.

De-a lungul vremii, preoţii bisericii Sf.  Ioan Botezătorul din Vaslui au acordat o atenţie specială reprezentanţilor  familiilor Ghica-Şubin–Hoffmann, necropolele lor fiind împrejmuite cu  zid şi gard, spre veşnica pomenire a donatorilor şi făcătorilor de bine  pentru acest sfânt lăcaş de închinăciune, emblemă a oraşului Vaslui.  Recent aceste morminte au fost curăţate şi restaurate  prin intermediul   proiectului  european Ansamblul monument istoric Biserica Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul” şi Situl Arheologic Zona Curţilor Domneşti  ”- Vaslui . Restaurare ,consolidare şi valorificare turistică iniţiat de părintele Constantin Mogoş ,  urmărindu-se punerea în valoare a vestigiilor istorice de la Curţile Domneşti, zonă de mare  importanţă   pentru acest municipiu, reşedinţă a judeţului.
___________________________________________________________________________
[1] Al. Andronic şi colaboratorii, Şantierul arheologic Vaslui. Principalele rezultate ale săpăturilor din anii 1976-1977, în Acta Moldaviae Meridionalis,I, 1979,p.107.
[2] Gh. Ghibănescu, Inscripţii şi notiţe de pe cărţi vechi, în Ion Neculce,, Iaşi, anul V,1925, p.269.
[3] Mihai Ciobanu (coord.). , Cronica Vasluiului, Editura Publirom, Iaşi, p.132.
[4] Ibidem, p.133.
[5]  Ibidem, p.134.

Curtea Domnească

Din informațiile istorice și,parțial, din cele arheologice, datarea Curților Domnești din Vaslui ar putea coborî, cel mai devreme, până în timpul domniei lui Alexandru cel Bun( primele trei decenii ale secolului al 15-lea) sau, eventual, puțin mai târziu, dar înainte de anul 1435, data atestării reședinței „Țările de Jos” a Moldovei , unde s-a instalat asociatul domniei lui Iliaș I.,”fratele nostru” Ștefan II. În aceleași condiții cu ridicarea curților se presupune și ctitorirea primei biserici pe locul actualei biserici.

După ridicarea și funcționarea Curților Domnești (până către 1440, când acestea sunt incendiate în urma unui atac tătăresc, o altă mare etapă de funcționare se înregistrează în timpul lui Ștefan cel Mare.

Fără a se cunoaște ce intervenții au fost făcute asupra ansamblului, se poate presupune că prezența domnitorilor la Vaslui nu a rămas fără urmări în ceea ce privește reparațiile sau refacerile de clădiri (cel puțin până la sfârșitul secolului al 16-lea, așa cum dovedesc actele remise).Tot în baza unor presupuneri, întemeiate de data aceasta pe actele de dispersare a unor bucăți din moșia domnească a curților (post 1628), Curțile Domnești intră în ruinare, după părăsirea lor, începând cu secolul al 17-lea.

În 1940, când sunt declarate monument istoric împreuna cu situl lor, mai erau vizibile mici fragmente de construcții. Situl a fost degajat aproape complet de construcții parazitare.

În zona Curților Domnești s-au desfășurat cercetări arheologice în câteva perioade, începând cu anii 50. După cum poate fi observat în reprezentarea grafică, în timpul acestor cercetări au fost descoperite un număr de structuri (zona hașurată cu roșu).

Din păcate, în acea epocă prioritățile trasate de conducerea de partid și de stat au dus la înlăturarea unei importante părți a acestor vestigii, pentru a face loc pentru făuririle revoluționare, aici fiind construite blocuri de locuințe și stadionul municipal. Parcă cu intenția de a spori decăderea acestei zone cu importantă însemnătate istorică, în anii Epocii de Aur și chiar în perioada de după 1989, zona Curților Domnești a fost folosită pentru depozitarea pământului excedentar excavat în timpul lucrărilor de construcție a diferitelor obiective. În unele zone , stratul de pământ depus depășește 3 metri. De asemenea, în decursul timpului, zona a devenit și o groapă de gunoi organizată ad-hoc unde sunt aruncate resturi menajere și diverse deșeuri.

În anii ’90, a fost demarat un vast proiect de cercetări  arheologice care, din păcate,se desfășoară in ritm deosebit de lent,pe măsura ce este asigurata finanțarea acestor lucrări de către Ministerul Culturii.

Toate construcțiile Curșii Domnești descoperite pana in prezent prin cercetarea arheologica se prezintă sub forma de ruina avansata,ajunsese pana la nivelul fundațiilor sau a traseului fundațiilor,intru cât întregul ansamblu a fost supus distrugerilor sistematice aproape imediat după dezafectarea funcționala. Unele construcții au dispărut cu totul prin prăbușirea malurilor platformei pe care este amplasata curtea,in special cele din zona de sud-est.

După ce in ultimii ani,in lipsa unor masuri adecvate de securitate, o parte din piatra ruinelor a dispărut (ruinele constituind o sursa de piatra ad-hoc pentru industria locala a construcțiilor), s-a luat decizia conservării primare,adică re-acoperirea  ruinelor cu un strat de circa 1m grosime, după ce acestea au fost protejate in prealabil cu o folie de plastic – si asta la sfârșitul fiecărui sezon de cercetări.

În vederea protejării şi conservării acestor ruine, dar şi pentru asanarea zone, se propune îndepărtarea pământului şi a resturilor depozitate în această zonă în decursul timpului şi împrejmuirea zonei, în vederea asigurării securităţii vestigiilor istorice. Se propune amenajarea zonei cu un minim de dotări peisagistice, astfel încât turiştii interesaţi să poată viziona ruinele Curților  Domnești, după decopertarea vestigiilor descoperite până în prezent, precum şi şantierul arheologic. De asemenea, se va avea în vedere că aceste amenajări să nu afecteze cu nimic desfăşurarea lucrărilor pe şantierul arheologic.

Construcţia cea mai puţin afectată de la prima dezvelire este locuinţa numerotată de cercetători L10 (poziţionată central pe planul de situaţie), care mai poate fi întregita planimetric şi parţial volumetric (cel puţin pe nivelul demisolului – pivniţei).

 

Curţile Domneşti  de lângă Biserica “Tăierea Capului Sfântului  Sfântul Ioan Botezătorul“ din Vaslui

În timpul lungii domnii a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), denumit şi  “voievodul  Mare”  de renumitul cronicar umanist Miron Costin[1], Vasluiul şi-a consolidat  poziţia sa de centru urban  medieval românesc. A fost un proces social- economic, poltic şi cultural  firesc, datorită  poziţiei centrale în vremea  când Moldova era întreagă, iar oraşul  Vaslui era situat într-o zonă de interferenţe  comerciale, care i-au permis  o ascensiune rapidă într-un context  istoric determinat de politica  internă înţeleaptă dusă de domnitorii  Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare.

Nu  întâmplător istoriografia românească interbelică, i-a consacrat  oraşului Vaslui  pagini memorabile  cu privire la trecutul său istoric, aşa cum  au fost cele scrise de Vasile Pârvan care a  dovedit un spirit critic elevat în descifrarea  şi interpretarea documentelor interne. Aprecierile istoricului sunt  cu atât mai convingătoare deoarece ele reprezintă rezultatele unei analize laborioase  a documentelor interne şi externe din vremea urmaşilor lui Alexandru cel Bun. “ E interesant –scria Vasile Pârvan-rolul pe care–l joacă  oraşul Vaslui în epoca mai veche  din istoria Moldovei… Dacă ar fi să ne gândim la aşezarea sa centrală şi  pe drumul de la Liov la Cetatea Albă, apoi la puternica apărare  pe care dealurile  de la nord–vest şi sud cu  pădurile din jur  făceau ca Vasluiul să joace rolul de a doua capitală a Moldovei, înainte ca Iaşii să fi început a  avea acel rol. Vasluiul  este cel mai des găsit ca loc de unde, mai ales  în secolul al-XV-lea, domnii îşi făceau  cunoscute hotărâririle lor prin cărţi şi hrisoave…”[2]

Rolul  atât de important al Vasluiului în secolul al XV-lea reiese  şi din analiza vestitului privilegiu din 15 octomrie 1491 emis la Suceava de Ştefan cel Mare  prin care reorganizează ocolul  târgului Vaslui, cumpărând  sate şi alipindu-le la hotarul târgului, scutind pe orăşeni  de vama domnească  în conformitate cu reconfirmarea dreptului consuetudinar înscrise în actul respectiv prin întărirea “ obiceiului  cel vechi”. Textul în traducerea  după originalul pierdut, releva: “ Apoi iarăşi domnia  mea  am socotit şi am miluit  pe şoltuzii,  pârgarii şi pe toţi oamenii săraci din târgul Vaslui, întărindu-le obiceiul cel vechi ca niciun om  să nu aibă a plăti vamă  afară de aceia care  vor aduce peşte în târg, adică de la o maje un peşte şi de la o căruţă un peşte, iară mai mult nemică”.[3]

Analiza textului de mai sus l-a determinat pe istoricul C.C. Giurescu  să afirme că  vasluienii  beneficiau din vechime, probabil încă din secolul XIV, de acest drept, tocmai în calitatea sa de oraş domnesc[4].

În vremea fiilor  lui Alexandru cel Bun, Vasluiul devine capitală a Moldovei, îndeosebi în timpul lui  Ştefan al II-lea ( 1435-1442), fratele lui Iliaş voievod, când  după lupte crâncene fratricide pentru domnie să se ajungă la o împăcare între ei.[5] Pentru  Vaslui, domnia scurtă a acestui voievod reprezintă apogeul  oraşului  în istoria  medievală a Moldovei, întrucât de aici de la Curtea Domnească, lângă biserica zidită mai târziu de  de Ştefan cel Mare, a fost condusă pentru  puţin timp Ţara de Jos a Moldovei. Descoperirile arheologice recente de la Vaslui, datând din vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi, ne  oferă o cunoaştere  complexă  a realităţilor istorice din zonă în contact permanent cu civilizaţia medievală europeană.

Strălucita victorie de la  Podul Înalt de lângă Vaslui, consolidează domnia lui Ştefan cel Mare şi trecerea sa în legendă prin  tradiţia orală şi lucrările cronicarilor Grigore Ureche şi Ion Neculce. Ele  fac referiri  şi la Curţile Domneşti de la Vaslui din vremea “ Soarelui Moldovei”. Marele voievod a ţinut seama de importanţa strategică a  târgului Vaslui şi  s-a îngrijit de Curţile Domneşti din această localitate, alipându-i 16 sate  care să asigure întreţinerea acestora. De la curtea de la Vaslui au fost emise multe documente, mai ales în lunile ianuarie – februarie 1495, în februarie – martie 1497  şi martie 1502. Ajungând la Vaslui, la mijlocul secolului al XVII-lea, cunoscutul călător Paul de Alep, consemna că aici  se aflau încă palatele, grădinile  şi biserica mare cu turlele sale foarte înalte.[6]

Cercetările recente de la Curţile Domneşti din Vaslui au semnalat analogii apropiate cu cele de la Suceava şi Baia. Oricum,  la Vaslui se constată  pentru secolul al XV-lea un nivel de civilizaţie urbană  reprezentativ pentru Moldova şi comparabil   cu civilizaţia europeană  din acea vreme. Doveditoare sunt sistemele de încălzire  şi prezenţa unor obiecte de lux. Semnificative sunt cahlele  de sobă, confecţionate din pastă omogenă, arsă uniform, majoritatea având un smalţ verde, sticlos, aflate astăzi, la Muzeul Judeţean Vaslui. Se consideră că acestea aveau un rol decorativ. Aceste  tipuri de cahle  înfrumuseţau sobele şi reuşeau să creeze o ambianţă de curte apropiată de atmosfera unor reşedinţe din Occident.[7]

Asupra Curţilor Domneşti de la Vaslui s-au făcut cercetări sistematice  după 1950, în trei  perioade 1958-1959, 1976 – 1982, conduse de  renumitul medievist ieşan  Al. Andronic, iar în anii 1998-2002 investigaţiile au fost  coordonate de prof. dr. Mircea D. Matei din Bucureşti. Pe lângă cahle s-au mai   găsit un cuptor de ars piatra de var, fragmente de pictură murală şi de sticlă, resturi de vase de lux  şi construcţii din piatră[8].

După Ştefan cel Mare, Vasluiul şi  Curţile Domneşti decad treptat, domnitorii poposind tot mai rar pe aici. Clădirile  în care Ştefan cel Mare  primea solii  Veneţiei şi ale hanului tătar, Huzun Hasan, sunt părăsite şi  se ruinează tot mai mult. A trecut vremea marilor războaie  cu turcii şi nu mai era nevoie să fie supravegheaţi permanent. Lucrarea timpului în ruinarea clădirilor de la Curţile Domneşti este  desăvârşită  şi de oamenii din zonă,  aceştia   luând piatra şi cărămizile  pentru amenajarea de noi construcţii. În acest context, domnitorul Vaslile Lupu (1634-1653)  emitea o poruncă domnească, care poate  fi considerată prima măsură oficială  de ocrotire a patrimoniului românesc şi printre primele pe plan universal. Astfel, la 6 august1635 el scria logofătului Cehan Racoviţă , în legătură cu ridicarea unei mănăstiri,  specificând în ce priveşte materialele de  construcţie :”scrii dumneata  să luăm piatră de la Curtea din Vaslui  nu se cade  să facem, că nu este de cinste, ci de aiurea, să caute  unde se va afla”[9]. Istoricul Gh. Ghibănescu urmăreşte  decăderea oraşului Vaslui după domnia lui Ştefan cel Mare şi ne prezintă impresiile călătorilor străini din  din secolul al XVII-lea. Astfel, la 7  noiembrie 1646, Vasluiul este vizitat de înaltul prelat catolic Marco Bandini, ale cărui însemnări formează” Codex Bandinus”. El consemna că palatul princepelui Moldovei “zace ruinat”. Acelaşi lucru  semnala şi călătorul Paul de Alep, aflat în februarie 1653 la Vaslui, care remarca, totuşi, “superba  şi mândra biserică” Sfântul Ioan Botezătorul, construită de Ştefan cel Mare, în 1490.[10]

După anul 2007 Biserica Sfântul Ioan recapătă parte din suprafaţa de teren pe care altădată era construită Curtea Domnească din Vaslui,iar între 2011-2014 se  reconstruieşte una din casele ştefaniene,pe vechiul amplasament scos la iveală în urma săpăturilor arheologice şi se refac parte din grădinile Curtilor Domneşti despre care cunoscutul călător Paul de Alep, consemna,prin amenajarea peisagistică a îtregii zone şi redarea ei publicului iubitor de istorie şi frumos.

Iată că după secole de nepăsare, astăzi,  Curţile Domneşti au îmbrăcat o haină nouă, ele fiind refăcute şi scoase la lumină, prin osârdia preotului paroh, Constantin Mogoş, prin intermediul proiectului european, Ansamblul monument istoric Biserica Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul” şi Situl Arheologic Zona Curţilor Domneşti  ”- Vaslui . Restaurare ,consolidare şi valorificare turistică ,la care s-a adăugat sprijinul Primăriei Vaslui, personal al domnului inginer, Vasile Pavel,primarul actual al municipiului.

Lucrările au ajuns acum  la final, punând în valoare potenţialul turistic şi muzeistic al zonei, devenind în scurt timp un simbol al oraşului reşedinţă de judeţ.

Iată, un trecut încărcat de semnifiacţie  care şi-ar dori un viitor asemănător.                                                                                                                                                                     N. Ionescu
___________________________________________________________________________

[1] Miron Costin, Opere complete, ediţia P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 243; vezi şi C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Iaşi, 1984 pp. 5-10.
[2] V. Pârvan, Alexăndrel Vodă, f.a., p.68.
[3]  Apud, Mihai Ciobanu (coord.). , Cronica Vasluiului, Editura Publirom, Iaşi, pp.73-74.
[4] C.C.  Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al  X-lea  până la mijlocul  secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, p.315; Idem, Istoria Românilor, vol.II, ediţia a-II-a, p.402.
[5] Dan Ravaru, Ştefan  al II-lea şi Vasluiul, capitală a Moldovei ( 1335-1442), Editura PIM, Iaşi 2013, p.54.
[6] Idem,  Ştefan cel Mare şi Vasluiul, Editura Pim, Iaşi, 2013, p. 98.
[7]  Ibidem, p. 101.
[8] Ibidem, p.104.
[9] Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade,, vol.XV., Vasluiul. Studiu şi documente, Iaşi, 1926, p. 75.
[10]  Ibidem, p. 78.